Era zăpadă măturată de vânt şi bătută de luminile murdare ale felinarelor. Era noapte şi era frig. Vreme plăcută pentru o persoană ca ea. Ea care se plimba în culmea gândurilor şi a sentimentelor. În frământări de cuget şi de mâini gingaşe pecetluite de mănuşi cu-n deget.
Cu plete brunete fluturând în puterea şuieritului acelui vânt. Fără căciulă şi cu obrajii rumeni, ca şi buzele-i degerate. Cu ochii căprui îndreptaţi spre infinitul de doar câţiva metri. Cu zâmbetul 'cela plăpând când vedea garajul pe care se scurgea odată. Vara. De fiecare dată când îi auzea bătăile încălţării pe terenul de baschet. Când nu se simţea o delicventă şi când avea doar prenume, nu şi porecle.
Înainta prin valurile de zăpadă depuse şi-n timp ce sufla parfum de inocenţă din nări şi din iazul nesecat ce oferea şi primea iubire. Pe aceleaşi străzi pavate cu amintiri şi uitate în finitul de nea albă, conţinând altele noi. Altele mici ce cad din ceruri depuse unele peste altele. Reci şi calde, căci de aceea se topesc. Şi de aceea uităm.
Ne amintim doar lucruri recente, netopite. Încă reci şi încă surâzătoare. Doar că ea n-a uitat..
A continuat plimbarea ei nocturnă şi a îndurat mişcări lente doar pentru a-şi aminti. Pentru a-şi da jos ochelarii de plastic şi de a-şi folosi doar irisul color şi mult prea sticlos în fluxul de apă. De lacrimi prelinse pe obraji. Deprinse din canale funcţionale de sentimente destupate.
Şi ajunge la şuieratul codrilor imaginari printre care trece şi pe care îi putea număra pe degete. Pe strada virgină, plată, curată. Nedesfiinţată de urme de picior omenesc. Şi nici de animal metalic cu patru roţi. Linişte.
Doar atât. Atât şi totul a ceea ce a sperat de luni. La o ţigară aprinsă, astupând iazul nesecat de iubire cu zmoală amăruie de tabac. Înfundând parfumul de inocenţă generate de corpu-i feminin, dar nu şi canalul propriu de aghiasmă blestemată.
Prinsese sentimentele imediat după colţul străzii ca-ntr-o presă. Ceva ce e presat până numai există. Până dispare din Universul nostru. Undeva.. în noapte.
Iar locul înspre care se îndrepta n-avea nevoie de cheie.
Căci Iadul n-are butuc. Nici cale de întoarcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu