Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

luni, 11 februarie 2013

De-ale lu' Madam Realité #5

   Ana şi Dan - Copiliţă Fără Minte

   Pomenea de o masă verde. Cu săptămâni în urmă de asta tot vorbea. Îşi făcea planuri. Se gândea pe vreme ce-şi foia corpul prin pat, întorcând biata pernă de pe o parte pe alta. Îşi freca fruntea în zi neortodoxă şi bătută de povara weekend-ului pierdut. Îşi plângea blănitura bolnăvioară.

   Doar câteva ore o despart de peştera parcă din piatră, dar e din cărămidă. Roşiatică ca frica ce-o are permanent pentru bestia cu două picioare. 

   Şi doar esenţă de Ink pe foi de examen. Înconjurată de străini. Pe scaun străin. Pe bancă de străin. Şi cu sentiment straniu la fiecare literă legată de alta. Fără muzică. Doar ea, izbită de realitate ca de peretele roşiatic. Aspru la atingere şi cu şanţuri. Mai aspre dacă ajungi să le simţi.

   Ca atunci când vrei să descoperi un om. Aspru pe dinafară, căci aşa e construcţia omului. Şi sentimentul ce e cu mult mai zgromţuros. Ăla de-i înăuntru şi e fumuriu.

   Şi dacă m-ai întreba.. Aş plăti cotizaţie să scot fiecare cărămidă în parte. Să ştiu că numai sunt legate prin sentimente. Că-s sudate cu sentimente. Că ştie şi Ink acest lucru. Ca să ştie că se ascunde ororitatea sa de moment. Undeva în peştera 'ceea roşiatică.

Cu drag,
Madam Realité



2 comentarii:

  1. Madame Realite...Chiar si in mijlocul unei multumi am fost intotdeauna singur.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Când mulţimea de persoane e doar un cârd de stâlpi incolori printre care poţi trece cu nebăgare de seamă. Cu suflare şi nimic altceva.

      Ștergere