Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

miercuri, 9 octombrie 2013

Neutru. 14:02

   Damien Rice - Volcano

   Sunt ore ale zilei în care simt că nu trăiesc. Şi altele care se simt de parcă n-ar fi. Şi multe altele, până la letargia temporară de noapte, care se simt neutre. Şi neutru e cuvânt dur şi sentiment şi-mai dur. Să simţi că nu aparţii de nimeni, că nu exişti, că eşti şters. Că nu eşti nici măcar o moleculă de apă în compoziţia culorilor de pe pânza vieţii tale. Că eşti un nimic al vieţii tale.
   Sunt aceleaşi ore neutre. Şi una crucială, de 14:02. Una care mi-am dorit-o, cu lacrimi în ochi, pe actul alb pe care scrie atât de neutru şi trist, că s-a stins un risipitor. Unul din mulţi. Dar a trecut 14:02. Venise şi trei, şi patru. Lacrimile se uscaseră pe bărbie şi eu tot simţeam durere amorţită, parcă neexistentă. Doream să nu simt nici căldura dinlăuntrul gurii mele şi nici oboseala ochilor mei. Pentru litri de păsare şi neputinţă. Pentru nimic, finit.
   Sentiment ursuz de neutru, de nefiinţă, de nenorocit, de ne-nimic. Sentiment în care auzi, dar nu ai puterea să asculţi. N-ai puterea să-ţi ridici fiinţa căzută în dorinţă şi sete de odihnă macabră. De purul pământului. Sentiment în care dai cu suflul de viaţă dintr-un plămân într-altul, ca o bătaie sinistră pentru expulzare. Expirare.
   Sentiment cel mai neutru şi mai josnic: să realizezi că tu nu reprezinţi nimic şi că te înalţi ca o plantă cu pretenţii ridicate la mediu şi hrană. Că poate şi plantele mor din nefericirile lor. Pentru că apa nu este singurul lucru de care au nevoie. Un clei de apă, uitat de zile şi săptămâni. Dragoste, atenţie şi hrana iubirii fiinţei vii: apa. Căci din apă suntem toţi. Iar ca nişte plante suntem, de asemenea, şi noi: înfloritori, verzi, zvelţi. Dar numai noi ştim cât de veştejiţi suntem pe dinăuntru.

   Sunt ore ale zilei în care nu mai vreau. Ca 14:02. Şi duşi care au plecat, au dat de bine şi nu mai dau pe la mine: Tataia, Eva şi Dragoş. Plante care s-au dus să-mi caute oamenii: ficuşi, cactuşi. Flori care mi s-au uscat: crizanteme, lalele, trandafiri. Străzi pe care nu le mai recunosc: Tomis, Topraisar, Flămânda. Amintiri din ani pe care nu vreau să-i mai ştiu: două mii, de la "cu nouă" şi până la "şi doişpe". Şi iubiri pe care le şterg: un "C" de 31, fatidic întors şi un "A" de octombrie doişpe, bestie cu două picioare, prinsă încă în peştera împânzită de cărămizi roşiatice. Foste văpaie peste inima mea. Actuale mulţumiri pentru rândurile ce le aveţi acum.

   Sentiment de neutralitate rece, bătut de soare palid de 14:02 şi motiv pentru care vreau să trăiesc. Pentru care vreau şi ţin. Ca şi la trandafirul japonez: un nou început. Pentru "C"-ul unic în viaţa mea, acum. Pentru cei trei plecaţi pe care îi vreau înapoi, deşi pe unul nu l-am apucat decât în primele cinci luni de viaţă embrională. Pentru că sunt ca o plantă: câteodată hrănită, dar mereu aşteptând a doua zi, pentru soare şi răsfăţ de la acesta. Pentru că vreau să râd, să râdă, să se bucure. Să bucuraţi. Şi vreau să înfloresc.

   Oamenii reci şi neutrii care aşteaptă moartea ca singură opţiune la teroare şi viaţă alb-negru. Ei aşteaptă să se ofilească. Dă-le motive să înflorească. Dă-le motive pentru care să aştepte răsăritul.

Stay tunned.

2 comentarii: