Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

joi, 24 aprilie 2014

Am doar atât.

   Vama Veche - 17 ani... infinit

   Îmi spun să mă grăbesc, să-mi aleg calea pe care vreau s-o urmez mai departe. Îmi spun apăsat că nu mai e timp. Bat cu unghia în sticla ceasului kinetic, neînţelegând care ar fi rostul unui ceas aşa elegant pe-o încheietură atât de grosolană. Mă uit la ei. Nu pot să cred că ei mă obligă să fac ceva imposibil de realizat acum. Îmi cer să schimb.
  
  "Dar ce să schimb?", întreb. Şi nu răspunde nimeni.

   Mi-au spus să mă gândesc. Dar de ce? E prea devreme. Nu sunt decât o adolescentă care se împiedică prin căte-o dragoste, două şi care nu poate face mai mult, decât să decidă lucruri de-un ceas, două pe baza unei filozofii a unui viciu condamnat. Sunt în stare să trec cu vederea lucruri mărunte, să plâng când îmi vine şi să nu recunosc lucrul ăsta, să mă ataşez destul de repede, să fiu energică şi sociabilă cu toţi şi să evit persoana pe care o îndrăgesc. Da. S-ar putea numi frică. De greşeală. De prostie. De faptul că aş săruta-o, dar.. ceva încă nu mă lasă s-o fac. Să visez când mi-e de şcoală şi să-mi fie de şcoală când nici nu-i momentul.

   Îmi spun mereu "pune mâna pe carte şi învaţă!". Sunt sătui de toate cărţile pe care le-am strâns în braţe, pe care le-am iubit din priviri, filă cu filă, rând cu rând şi pe rând. Nu ştiu ei oare că învăţ la fiecare întâlnire cu prietenii, că serile aud teorii filozofale care au logică, că-n astrologie, magie e când stelele se-nvârtesc când stai pe loc? Nu ştiu nici faptul că ei mă obligă să tocesc pentru o notă. Iar eu nu vreau să tocesc. Asta nu înţeleg ei.

  Mă văd ca pe un copil, dar îmi oferă lucruri de oameni care mai au puţin şi-şi iau viaţa-n piept. Nu-mi lasă libertatea, deşi asta îmi lasă de înţeles. Unul depinde de mine; e lipit. Iar altul e delăsător; de parcă nici nu-i pasă. Nu suport.

  Am dat semne de trăsături depravate la o vârstă fragedă. Au strigat la mine că nu aşa e bine. Am devenit ca ea şi mulţumesc şi acum. Că nu-s căzută în muzică proastă, că n-am oameni în anturaj care nu merită, că mă îmbrac ca un om normal, că nu-s scoasă din emisiunile tv cu rating imens. Acum îmi zic că mai bine e aşa. Degeaba! La prostie nu mă cad, la cafenele fancy nu mă duc, nu port fuste că nu-mi plac, nu depind de nimeni,  nu zic "iubi", decât în râs.

  Râd de mine, în prag de majorat, că nu ştiu noţiuni logice scrise pe hârtie. Nu, dragilor. Ştiu mai mult. Am trecut de capitolele trecute pe hârtie. Am învăţat să văd şi dincolo de foaia dată de ei, de ce mi-au zis să văd, de ce vor ei să cred, de cum mă vor ei pe mine. Mai am aproape două luni până la şaptişpe, dar am simţit destule şi am văzut multe. Sunt convinsă că mai sunt multe acolo, departe, dar nu vreau să mă gândesc chiar acum la viitor.

Vreau să alerg pe plajă, să mă dau din nou pe skate, să revăd oamenii mei dragi, să devin un exemplu pentru ceilalţi, să fumez şi să dau shot-uri cu fum, să nu-mi mai fie teamă să iubesc, să strig tare "te iubesc", să scriu încontinuu, la tristeţe sau fericire, să am neajunsuri ca să-mi pot face singură ajunsurile, să mă plimb seara, fără să ţin un fel de teamă în sân, vreau să nu mai aud "aşa cum poartă toate fetele", să-mi treacă mica reţinere pe care o mai am în a vorbi unui public, să rămân mereu cu sufletul de voluntar, cu curiozitatea din luna august a lui 2012, cu acelaşi avânt spre necunoscut, să rămân acelaşi călău al necunoscutului pe care nu-mi propun să-l las necunoscut.

   Mă bucur că fericire îmi pot găsi în orice zâmbet, în orice voce de copil, în orice îmbrăţişare adevărată, în orice ţigară la orice ieşire cu oamenii mei.

Doar să nu-mi mai spună nimic.
Sunt în prag de şaptişpe ani.
Vine vara. Am reînceput să scriu.
Sunt fericită şi iubesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu