Rândurile astea-s prea scurte ca să descriu un întreg dintr-o singură celulă de a ta. Nu ştiu nici cu cuvintele să mă joc şi abia am început. Sunt scurte cuvintele. E scurt timpul. Este mult mai scurtă şi viaţa de om.
Te găsisem în ploaie. Te-am zărit şi-n fapt de seară, ba chiar de multe ori. Reuşisem să-ţi ating mâinile, dar nu şi sufletul. Să gâdil ce mă gâdila pe mine in momentul asta. Doar si numai putin sa vad cum te uiti la putin negru, verde si alb si sa vezi ca nu merge cu unele culori mai aprinse. Ca mereu culorile se alterneaza. Inchis cu deschis. Ca esti in acromanta si ca-mi scriu in minte o romanta, doua, trei, sute de mii pe secunda atunci cand stiu ca esti in preajma. Ca ceea ce face encefalul sa zbarnaie o anume boala la cord este doar impactul vizual al mainilor tale, printre multe altele. Cu genunchii la piept, pe iarba, in picioare. Cu ceva de-al meu la mana. Cu ceva mai bolnav decat este.
Gandesti inocent, ca un copil. Te misti in voie, intocmai ca unul. Iar pentru un copil este greu sa unga pereti intregi de cord, sa-i zgarme, sa faca din bicameral, unicameral. Si sa-si faca sezamant acolo, pentru a observa totul, pentru a duce o artera pe dupa alta, de a le lega, de a produce sentimentul de gat uscat si de fierbere a sangelui. Oprirea lui in tampla cand saruti pe ea.
Viceres, numele in care te-ai botezat sub ochi mai mult sau mai putin blajini, dar care tot ce vad sunt miscarile tale. Urechi cu care se aud sunete, fregvente vibrate de ras, alteori strangulate, de catar, de delfin. Nu. In scurt. Sarite parca, alese, ispite ale unui muritor care tot ce face e sa lupte sa supravietuiasca si sa invete. Dar ai pus piedica, si tot ce faci e sa se lase cu sange si sa tragi cortinele peste un trup ce tinzi sa-l lasi fara darul de a face totul pentru a-ti simti macar respiratia. Versi vaze cu flori cu petale din nori si cu mirosuri combinate a tuturor stelelor pe care stiu ca le-ai semnat pana acum. Pe care le-ai tinut in mana si pe care le-ai lasat, intr-un final, sa vietuiasca. Dar care s-au stins.
Hrana unei palme este sa apuce. Sa simta ca e acolo. Ca e cald, sau ca e rece, dar care sa transmita ulterior temperatura de la una la alta. Faci tunete din aplauzele tale. Faci ca printr-un sarut sa ma apuc de glezne si sa le frang pana la ologire, ori sa ma lipesc cu palmele de fiertura de sub ochii tai si sa nu mai dau drumul vreodata.
In momente ca astea, cand ploua si e zi, cand e-n treacat totul, cand unele lucruri raman: asternuturi cu buline, muzica si sunete de sarutari, frig si tuse constanta, foite si filtru in colt de gura, prieten bun, ingrijorat, budinca, masina albastra parcata in moment de cadere si de pierdere a oricarui gram de speranta, parc intins cu banci goale, ingalbenite de vopsea si de luna, iarba uda de ploaie si "noroaie" pe Nike-uri, bratari pe incheieturi parfumate, dar rupte de un varf exagerat de ignoranta, de neobservare, de inocenta.
Mi-ai luat sentimentele si le-ai trantit din Nord in sudul sau. M-ai obligat sa mananc neincredere si n-ai lasat s-o vars cumva, undeva. Doar in lacrimi care nu curgeau, dar straluceau. Sub ochii tai, un acoperis, iar in fata lor un zid. Totul cu susu-n jos. Iar sus iti saruta sprancenele si iti netezea parul cu barbia, fina si virgina la randu-i.
E vreme tulbure
In care nu mai vad toate culorile ca inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu