Indiferent că octombrie 2014 a trecut, ţin să spun ce e diferit faţă de celălalt, din an cu număr de cu beri nelimitate în local cu acelaşi număr: 13.
În octombrie p-ăla de-l ştiam, era o atmosferă destul de degajată. Era simpluţ, dar totuşi atât de complex.. Probabil şi pentru că atunci treceam şi printre primele chestiuni ale mele, descopeream fericirile vieţii, alea care contează, în fine. Scriam mai mult pe-aici sau eram mai expresivă, mai cu seamă de faptul că eram într-atât de deep, încât puteam fi şi am fost, de altfel, bucata lipsă a omului meu mic, ce venea cu tot ce-i cotidian şi-mi capta atenţia.
Eram a zecea şi mă gândeam la Revelion, unde şi cu cine-l fac. Acum e expirat, dar tot proaspete îmi rămân în amintire atâtea din acel "Rev", petrecut în Năvodari, la Adelina acasă, şaică ce urmam s-o cunosc cam într-o lună. Yep. Se face un an, luna asta, de când o ştiu pe Louie (c-o mai cheamă şi Luiza şi-aşa îi zic) şi un an şi o lună de când eram doar un puşti la feminin, cu gând la mate, ca acum, cu ore de mate la şcoală, nu ca acum, ore de fizică şi biologie. Aparent, nu ca acum. Că-s a unşpea şi mna. Nu se mai cade ca artiştii din noi să mai facă materiile acestea.
Octombrie, anul trecut, dacă e s-o iau cuvânt cu cuvânt, mi se pare foarte îndepărtat. Parcă era mai frig atunci, dar nu cred. Ştiu că-mi stricasem telefonul în octombrie, când fusesem pe dig cu colega Panaramă, şefa clasei, omul meu mic şi cam atât. De povesteam de vieţile noastre, oftici, valuri ce se spărgeau în apropierea noastră şi care ne udau parţial. Văzusem şi delfini. Era şi-o bere la patru guri. D-aia de zici tu, cititor, "bidon". Ţigări aşa ş-aşa. Doar eu şi Panarama fumătoare ce eram şi suntem. Şi cum mă îndepărtasem eu pe dig, pe pietrele acoperite de alge alunecoase? Păi, mă sunase a mea mamă, iar eu îmi pusesem telefonul la buzunarul de la spate. Ş-am alunecat ş-am apucat-o pe şefa de braţ, că.. mna. Dacă e să cad, ia să te iau şi pe tine după mine. Am căzut, literalmente şi de cu "mă scuzaţi", cu curu-n baltă. Telefonul zburase într-o băltoacă şi cred că l-am căutat un minut disperată. Stătea lin, nu ca mine atunci, pe o piatră, în balta cu apă sărată, "ca în CSI", s-o citez pe şefă.
Şefia încă e, omul mic aievea, de Panaramă nu mai zic, că a rămas lafel de Panaramă. Toate mi-s drage, dar prietenia aia nu mai e. Nici ieşirile cu ele nu mai sunt. Diferenţe-s multe şi le văd. Dar asta e. Timpul se schimbă, iar cu el şi noi, dar şi oamenii de prim-prejur. Şi telefonul, în cazul meu, care de atunci nu mai merge deloc. Ca să zic aşa, primul meu touch screen care s-a dus dracului în şase luni de când l-am primit. Îmi plăcea mult telefonul ăla..
De deep mă-ncurc şi acum, iar om cu focu' pe sub piele încă îmi e. Nu mai e acelaşi. A trecut şi etapa aceea din viaţa mea. Cu scrisori de amor pe care nu le-am trimis niciodată, în număr mare (cât pentru cei doi ani în care am fost prinsă în acele mreje necunoscute), care, treptat, s-au risipit în apa sărată în care mi-am risipit şi lacrimile vara aceasta în băi nocturne. Lacrimi fără sens.
Nu zic că nu mai scriu scrisori. Zic doar că nu merită să le mai las să-ngheţe în nisipul ce abia acum îşi recapătă virginitatea. După o vară în care, bietul, a fost bătătorit de picioare, şezloange, umbreluţe şi copilaşi nuzi de prin părţi mai mult sau mai puţin ştiute, ale ţării şi nu numai.
Octombrie mereu mi-a fost drag. Că-i în toamnă şi că plânge cerul. Pentru toţi boemii care-şi iubesc oamenii dimineaţa, sau pentru aceia ce-şi beau cappuccino din fiecare dimineaţă de dinainte de ore. Aceleaşi lacrimi vărsate de cer, doar ca ăia boemi să-şi lipească câte ceva din învelişul lor extern, cald, de geamul rece şi aburit. Doar că simt şi că trebuie să facă asta, la instinct dictat de voinţa lor de boemi. Că-s visători şi că dintr-astea minore se inspiră. Chestiuni, oameni, pietricele culese sau aruncate pe plajă, în decolteu de om mic scoici, ca mine. Sau ca tine. Cine poate ştii?
În octombrie, anul trecut, trăia omul ăla drag, ce-mi venea în fiecare dimineaţă de toamnă şi-n orice dimineaţă, până la final de ciclu primar, ca să-mi ia ghiozdănelul şi să mi-l conducă până la Ţiţeica la şcoală. Omul ăla, da, peste care cerul plânge acum. Peste care o să plâng mereu, fără vreo jenă, căci în fiecare pagină pe care o răsfoiesc din abecedar şi de prin cărţile citite de acesta, notate frumos cu "citită de mine în 1950, '60, '70, '80, '90" şi cu încă câteva rânduri în care scria ce i-a plăcut. Omul ăla se numea Sofia şi este în continuare bunica mea, care-n cinşpe a lui iunie trebuia să facă optzeci şi cinci. E cursul vieţii, dar nu şi al amintirilor. Nu se termină aşa brusc şi urmele din întreaga ei bibliotecă, mutată complet, carte cu carte, la mine, nu se vor şterge. Pasiunea şi dragostea de cărţi tot de la ea am preluat-o. Şi, iată, în fiecare octombrie o voi menţiona.
Octombrie de anul trecut nu m-a prins ca acum, mai aproape de majorat cu opt luni şi ceva, dar m-a prins cu altele, neimportante, importante atunci, nu îmi dau seama. Ştiu că aveam ambiţia asta "eroică" de a schimba vieţile oamenilor în bine, prin empatia pe care o răspândeam. Eram şi o copilă de şaisprezece ani. Văd diferenţa unui an. Acum, nu mă mai simt atât de în stare de a-mi duce misiunea la bun sfârşit, dat fiind faptul că eu însămi îmi caut susţinerea proprie şi încrederea în sine, care s-a dus pe apa sâmbetei, o dată cu sfârşirea celei mai bune prietenii din liceu. Cu omul meu mic, care acum mi-e străin. Nu mi-e imposibil să mă recapăt, dar am uitat de asta cu timpul. M-am luat cu altele.
Octombrie, de m-ar duce cineva în cel de-acum un an, nu m-ar încânta. Poate doar pentru o prietenie după care am plâns toată vara, dar greşelile nu se mai repară într-atât de uşor. Anul trecut, nu se ştia de vreun cancer bâjbâit înscris pe nişte limbi de doctor la omul ce m-a ţinut acolo, înăuntru, nouă luni. Nu aveam de ce să mă tem sau de ce să mă cert cu toţi cei dragi mie, doar din cauza asta. Au plecat destui de atunci, din anul trecut şi început de an actual, dar cei ce au contat au rămas. De pildă, şaica creaţă, roşie de la Ostrov, de la focul de tabără sau dintr-atâtea experienţe de cu pizza, mână sau cu "nu mânca pizza cu mâna". Îs destui, şi împărţim o dragoste comună în a aduce fericire pe feţe diferite, triste, mohorâte, doborâte de cotidian. Este şi şaica pe care o strigăm pe numele de familie, bestie de-al omului ce-i foc pe sub pielea mea, cu care am trecut prin multe căderi, ridicări, succese şi multe altele. Sunt oameni şi oameni, dar aceştia şi alţii pentru care scriu şi voi scrie la "Oameni şi neoameni", dar care vor fi clasificaţi clar ca "oameni". Sunt şi există. Mă bucură şi ei mă fac să continui.
Mă, dragul de octombrie de anul ăsta mi-a rezervat vreme de-o sărutare, de mai multe, de priviri galeşe şi de-un om de care să mă ţin de braţ, în vreme în care cerul plânge. În dăţile acelea, de fericire. Că de propria-mi prostie, am vărsat de s-au golit, iar asta-i bine. Mi-a prins dragul de a scrie nu numai din suferinţă, ci şi din dor în scurt-metraj, de o zi sau câteva ore, dar şi de bucurie. Scriu pe ce orice îmi pică şi pictez de oricâte ori îmi spune un cuvânt de la care să pornesc compoziţia şi ideea de "mic geniu". Zic cum mi-a zis, dar nu cred. În schimb, cred că Valu este un loc-şor de privit vise cu ochii deschişi până la trei dimineaţa, într-o dată cu trei şi unu, la final de lună, când trebuie să pretinzi a fi american şi să te prefaci că te sperii de copchii cu mileuri pe cap care cer bomboane. Doar că nu am pretins a fi ceea ce nu sunt şi am fost româncă în pat străin, devenit familiar, în suflu cald de buze întredeschise, adormite de mult sub ochii mei. S-a întâmplat să sufăr de dureri de burtă, dar am reuşit să mor de drag în seara aceea de octombrie.
Multe sunt de spus pentru "octombire" de anul ăsta, că octombrie a fost anul trecut
Iar aşa, de la an la an, se mai adaugă şi se mai scot, dar amintirile rămân.
(3 noiembrie 2014. Postare scrisă pe un mash-up de melodii, cu multe sentimente amestecate)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu