18 ianuarie. Luni.
Descoperi lucruri în tine pe care credeai că le-ai pierdut demult. Le culegi printre fulgi de nea, printre rândurile scrise de pietoni în mersul lor târşâit, încet, deşi cuvintele-ţi curg şiroaie-n minte.
Oare mă mai ţii minte?
Că azi evadezi cu ghiozdan în spate, cu dor de ducă, faci cale-ntoarsă şi mergi pe altă stradă, ocoleşti, calci pe zăpadă şi te fericeşti. Ai mai văzut aşa ceva? Ai mai simţit ce simţi acum? Te-ai mai uitat în zare că poate ţi se iveşte chip în cer, de unde pică amintirile şi se depun pe părul tău lung? Că le eviţi cu bocancii tăi şi calci pe gheaţă? Că-s mai importante decât o căzătură?
Oare mă mai ţii minte?
Urla marea îngheţată, confundată cu cerul în zi de optsprezece. I-ai spus de multe ori în trecut că te vei întoarce la ea, acasă-n inima ta prinsă-n scoici ninse, crăpate şi strânse sub tine când dormeai verile pe plajă şi îngheţai oricum. E liberă. Respiră. E uşurată de orice povară umană. E virgină din nou, deşi tu însuţi ai fost unul de intra în ea, fără drept de apel.
Prin pulbere de iarnă, am simţit fiecare metru bătut la bocanc. M-am îndrăgostit la fiecare privire peste clădirile de pe bulevard şi de pe faleză. Priveam cum se depune zăpada, pentru prima dată-n mulţi ani, la Constanţa. Am simţit fiorul copilăriei la o ţigară pe faleza de la Modern. Vedeam atunci cuvinte pe ziduri care cândva le ignoram, dusă de moment, de muzică, de oameni, mai încolo, la scările care duceau jos spre plajă. Bătea vântul mai dârz ca orice, parcă îndepărtând respirândele cu suflu cald şi paşi bipezi. Dar eu am rămas.
Oare mă mai ţii minte?
Mă-ntreba nostalgic teatrul de operă şi balet "Oleg Danovski", cu tot cu statuetele din faţă care parcă răspundeau prin mişcări mute. Mute şi băncile, privelişte de sticlă. Era pustiu şi ştiam că-n parcuri mereu e loc de dinamism, de copii şi căţei, bătrâni şi dragobeţi, porumbei şi pescăruşi. Eram doar eu, realizând cât de orfană e Constanţa iarna. Realizând că, deşi aşa, totuşi e frumoasă. O iubesc şi simt că e a mea.
Toţi oamenii care făceau parte din tabloul lui optsprezece ianuarie, zi de luni, deşi puţini şi-nghesuiţi în fâş, erau actori esenţiali. Simţeam că empatizez cu fiecare. Simţeam fiecare pas al femeii de pe trotuarul de pe dreapta, în drept cu mine. În stâng doar cu soarta, căreia îi mulţumesc pentru zi, după-amiază şi noapte de optsprezece. Şi multe zile, după-amiezi şi nopţi de după, an cunoscut.
Te ţin minte.
Am răspuns fiecărui lucru, fiecărei confesiuni din acea zi. Mi-am spus că în jurul unui inel îmi voi aşterne toată zăpada, toate amintirile, toate sentimentele bune şi tot ce-i pozitiv între zidurile cetăţii Tomis, alt parc în care am fumat idei sub clar de felinar, cu pietre inscripţionate în loc de bănci, şi alea îngheţând acum, ude de fosta zăpadă a acelei zile. Căci s-a topit, iar inelul îl port de-atunci.
A fost totul de moment. Un episod din viaţa sa, a oraşului meu cald care atunci când nu-i cald, e boem. Iar când nu-i boem, nu există. Iată că există, aşadar, rămâne ultima opţiune, pentru mine fiind acasă în bună şi blândă iarnă, deşi dură şi dureroasă pe-alocuri, când calci pe unde nu ţi-e ţie bine, dar totuşi alegi s-o faci. Că ţi se urăşte cu binele, că te complici într-atât de mult, încât să dai dovadă că eşti om şi că te mai doare câteodată. Te face să simţi, you know, dude? Because I do.
Paradox pe care nu mi-l explicam: oamenii nu se mai plimbă-n parcuri acum, căci îşi spun că alunecă. Şi pot aluneca, dar cad cu adevărat? Se pierd dacă, câteodată, mai cad? Iar dacă "am alunecat" e verb la persoana mea, cum se face că-i doar un accident şi că nu-i tocmai o acţiune pe care s-o pot numi verb? Gheaţa vine cu paradoxurile ei şi constănţenii mei boemi care merg cu cinci metrii pe oră, târşâit, căci ei îs obişnuiţi ori cu uscat, arid sau cu intemperii oricând.
Te voi ţine minte toată viaţa.
Şi nu pe tine de mă făceai să mă simt om abandonat de propriul suflu sau pe tine, om de-al meu care m-a vrut la rău când n-auzea ce-i convenea sau pe tine, răutate sub orice nume de-l cunosc personal sau nu. Doar pe tine, om special, onest, sincer cu sine, am să te ţin minte.
Ai evadat în scrierea mea, parcă văzând prin prisma mea căprui-verzuie
Oameni pe trotuare, dorindu-şi să plutească
Marea Neagră, văzută-n filtru alb-negru
Parcuri îngheţate şi mai mult decât vezi vara,
La mine în oraş.
Constanţa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu