Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

marți, 12 ianuarie 2016

Intempestivi la momentul potrivit



   Chet Faker - No Diggity

   Paradox din titlu şi până-n noi. Probabil doi, probabil noi şi atât.

   “Descrie-mi cum s-a simţit”. “Spune-mi cum vezi viaţa”. “Ce aud?”. Cât de lucid să fii ca să răspunzi? Cât de dement să fii, să stai faţă-n faţă cu o operă de artă şi să n-o atingi? “Care sunt urmările dacă faci asta?”. Şi totuşi… care?

   Probabil noi nu ne-am gândit şi am făcut oricum. Nu era vorba de mers, deşi am făcut un pas în noroi, iar deşi nu era vorba de noi, totuşi iată-mă, scriind despre noi, probabil doi, sau doar noi şi atât. Probabil nu m-ai văzut, deşi ştiu că m-ai simţit şi că a rămas întocmai ca o izbitură de-un perete, lăsându-ţi vătămat întreaga coloană, linie dreaptă a vieţii. Probabil nu era vorba de tine, ci doar de noi, probabil doi, dar şi aşa, nu erau doar doi în noi, ci două sau mai multe gânduri, două sau mai multe trăiri, sentimente, parfumuri ambientale de pădure primăvăratecă, aducătoare de Mamă Vară.

   “Zi-mi de câte minute ai nevoie pentru o acţiune?”. Nu-i răspund niciodată sinelui meu întunecat. Nu pot raporta un timp comun, un liant între două suflete sau mai multe, la unul singur: al meu. Dar timp e din belşug şi mereu va fi. Timp de acţiune: un minut, viteză, spontan, negândit, cu o noapte, două sau o săptămână de nopţi cu analiză pe acţiuni, cuvinte plasate-n puzzle-ul relaţiilor interumane în care m-afund, cu pasiune de nou sau normal, cordial, monoton.

   Luciditatea este boala intelectualului. Fie că este spontan acum, va diseca până la uscăciunea lui şaptezeci şi cinci la sută apă din masa corpului în care-şi duce existenţa o medie limitată de ani.

   "Şi totuşi... de câte minute?"

   De niciunul. Nici vântul nu se gândeşte la femeia cu mâini şubrede căreia îi fură umbrela din mână şi o lasă alergând în ploaie. Nici ţigara nu se gândeşte în raport cu focul dacă să fumege sau nu. Plămânii tăi chiar gândesc când îi ticseşti cu tutun? Viaţa te-a întrebat vreodată "de ce acum şi nu mai târziu?". Clipa chiar aşteaptă?

   Gândeşti acum cât pentru toate clipele negândite, când ai acţionat spontan, lăsând dâre de de luciditate în urmă. Intempestiv? Paradoxal, nu. Esenţa zice că da, iar suferinţa e precedată de ramnificaţii: de pom, de creier, de nor sfărâmat în bucăţi din ce în ce mai mici. Căci nici soarele nu gândeşte când se ascunde în spatele unui nor şi tu mori de frig în spatele unui copac, cu părul lipit de faţă, cu variaţiuni ale meteorologiei propriilor canale lacrimale în carnagiu al plămânilor tăi, înmuiaţi în fum, al dracului de bun, cu muzică al dracului de bună, cu sânge al dracului de fierbinte.

   Şi totuşi... te-ai speria la simţământul unei picături de sânge? Te-ar şoca să-ţi vezi mâna opărită de o perdea infinită de păr după înfăptuirea unui act mai mult sau mai puţin reproducător? Eşti bolnav? Trebuie să fii închis? Iubeşti? Ce este iubirea? De ce femeile? Cine-s bărbaţii? Doar spune-i artă. Doar apare şi lasă în urmă nemurire, deşi cei doi din urmă vor cunoaşte, la urma urmei, ţărâna. Paradoxal, baie de idei, infinitate de numere în cromozomi şi hormoni împărţiţi aiurea. "Eşti bolnav?". Nu contează, doar spune-mi de ce.

De ce om gânditor şi de ce iubire fără drept de apel, fără raţiune la creaturi cu conştiinţă şi drept de coloană, biped, lafel de "bi" ca-n matematică, probabil doi, probabil noi şi-atât? Raţională fiinţă cu suflet diluat de sentiment, probabil mai diluat ca al meu, de ce? Suntem nişte intempestivi, apropiaţi dintr-o greşeală de exprimare a unui apostol într-o scriere veche? Şi de ce se simte atât de bine?

   "Şi totuşi..."

   Paradigmă a suflului meu. Personalitate antitetică a scurtei mele aventuri în viaţă, nu-ţi cunosc pic din a ta istorie, deşi simt că ne asemănăm. Vibraţiile noastre s-au simţit în vârfuri de degete, tiptil, uşor vizibil, apoi evident, ca şi credinţa mea în fruntea unor nori, culori psihedelice când merg cu avionul, deşi nu călătoresc cu el. Nepal văzut în grena, culoarea. Viaţa văzută în ţesătură, dar totuşi... ce este dincolo de viaţă?

   Probabil noi şi-atât.
   Ciclu făurit în doi.
   Probabil noi.
   Atât.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu