Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

vineri, 22 ianuarie 2016

Nu pot

   Doare tot şi pur şi simplu, nu pot.

   Nu pot să-i înţeleg pe ei, care trag de noi, care ne obligă să facem lucruri deloc benefice nouă. Nu pot înţelege că un organ oricum oboseşte, dar să-l terorizezi la nivel mental într-atât de mult, încăt să se degradeze? Şi după să-l ţii strâns în pumn şi să-i spui că nu dă randament? Că nu-i la locul lui?

   Ai putea forţa inima? Da, desigur că poţi. O ţii doar în cafele şi ţigări. De mâncare n-a mai auzit stomacul tău de ceva vreme, deşi tu poţi să-i auzi disperarea. Că toate-s legate în sistem complex pe care tu le simplifici în ideile tale dizgraţioase, maliţioase de om cu pretenţii. În final, tot un organ eşti, deşi vrei ceva schimbat la mine, mutilându-mi psihicul şi mixându-mi organele, încercând să le aduci în stadiu de putrefacţie.

   Nu m-am eschivat niciodată de la nimic, iar tocmai de-aia ţi-am dat motiv să-mi dai în cap şi ai făcut-o. Am sperat că, poate, este ceva înţelept în tine şi mă-nţelegi, dar mă laşi să dau randament, de la apus până la răsărit, iar pentru îmbierea unei odihne, a câtorva minute blestemate, să ratez expunerea lui într-un spaţiu exact, iar fix atunci, să mă trezeşti prin telefon de un alt om şi să mai dai, că ştii tu din surse secrete că o mai duc. Dar nu. Simt că cedez, de ce nu înţelegi o dată?!

   Doare tot, dar nu contează. Dai cu tot ce ai mai rău într-un om care munceşte şi face abuzuri, tocmai pentru a da randament. Pentru un vis mi-am epuizat totul şi o să mai epuizez, dar de-acum mă voi conforma cu regulile voastre, să nu mai daţi în mine suplimentar. M-am săturat de mine şi de tot ce mă obligaţi să-mi îndes în retină pe lumină slabă, iar când am făcut-o, de-acum fix o săptămână şi de-atunci în fiecare zi, am simţit că mor. Când am relatat, am fost felicitată, doar de către adultul de la materia aceea de-o iubesc. N-a văzut nimic din ce exprima faţa mea atunci, aşa că am lăsat-o baltă.

   Ajung să-mi doresc să se termine. Totul. Iar voi prin mine, în faţa voastră, terminaţi-mă, să vă rămân în minte în clipa mea de bucurie, văzându-vă pe toţi crispaţi. Să citaţi din mine, să vedeţi şi dincolo de ce sunt eu, să mă credeţi când spuneam că iubesc, să îngheţ de trei ori până la treizeci, vara. Peste un an, găsindu-mă la douăzeci, vârstă care nu-i de mine, care poate nu va fi, dar sper totuşi să fie. Pentru Cluj să fie, nu pentru voi.

   Încetaţi să mai terorizaţi! Ce contează că avem aproape nouăşpe? Credeţi că suntem deja maturi ca voi ca să îndurăm? Credeţi că dacă am îndurat atâtea, mai pot? Dar vreţi măcar să înţelegeţi? Că ştiţi ştiinţe sociale şi alte chestii faine, dar nu ştiţi să empatizaţi, iar asta ucide. Chiar credeţi că mai putem?

Că nu mai. Sincer.



2 comentarii: