Unul zicea că nimic nu-i întâmplător, venit din nord când mi-era mie vărsat de vânt în inimă şi plămân în lună cu două bastoane, premergătoare sfârşitului de an trecut. Îmi ținea morală, devenind eu protagonistul filmului mut în care doar el juca, la masă în fața mea. Dar vorbea, iar când nu ştia ce să mai zică, îşi mângâia barba roşcată, el blond cu păr ca al meu. Mi-este frate îndepărtat în calcule, dus în Olanda cu speranță academică. Cu proverb de şi-mai bine în talisman făcut de tine, cu “botezul” făcut la optsprezece ani pe brațul meu şi cu pachet de tutun din Olanda, căci ştii că eu “colecționez aşa ceva”. Tibi.
Alta era o tipă vopsită în roşu cu fruntea acoperită de breton. Am întâlnit-o în tabără la mal de Dunăre, în țânțărimea pământului. Am crezut că-i din Bucureşti, dar era doar o boboacă cu vise din al meu oraş. Acum e brunetă şi nu mai are breton pe frunte. Nu mai fumează țigări, tot eu dându-i suflu de aşa ceva cu voie din partea ei. Ne-am spart în cele mai tari conversații, că-i random şi se documentează mult în timpul liber. E şi ea prinsă-n calcule şi prindeau când ieşeam la cafea sau bere. Iubea să râdă, era liberă, are tatuaj şi e pierdută. Căci până şi acel cerb şede pe post de paradox pe brațul ei, c-a plâns pe seri şi zile că cerbul simbolizează prietenia şi tot ce leagă omul de alți oameni, dar ea încă nu-i aşa. Cu cine se simte bine, este. Rămâne Stoli şi îi sunt alături, chiar şi acum, după multe.
Alta era tipa aia foarte energică, pasionată de fotografie şi ieşeală seara, că-i liberă şi fericită, deşi am vorbit şi nu i-a fost teamă să se deschidă în fața mea. O avea şi ea cu calculele, dar a ales drumul artei care-i vine mănuşă. Nu pot să spun cum se ecranizează, căci e prea originală să poată fi copiată de-un actor. Sociabilă, deschisă la orice, precaută când trebuie, distribuitor de vişinată a-ntâia de la ai săi, unde am petrecut cele mai bune trei zile din vara aceea, vara filmului piratat de mine. Intitulată Nadina, sigur o să mai auziți de ea.
Un alt el este tipul care e orientat țintă către scop, căci mijloace are el. Deşi bune pentru el, nu totdeauna sunt bune pentru ceilalți, iar asta se vede că afectează. N-am vrut să-l clasific ca fiind ceva, căci e de toate şi toate îl vor, cu tot cu ieşirile sale de bădăran. Are suflet mare, dar individualist, mereu trebuie să aibă dreptate. E un exemplu de urmat când e formator: inovează, motivează, stimulează capacitățile fiecărui om, astfel încât să formeze o echipă omogenă. Am fost şi eu pe-acolo şi ştiu, Rafa, te înțeleg cumva, de ce aşa şi nu altfel. Om de calcule, se înțelege.
Alta e fata de-o ştiam după față din generală, dar abia în an doi de liceu am cunoscut-o. Ne-a creat legătura o seară la Techirghiol, pe trei trepte ale unei case bătrâneşti. Ne lumina doar luna şi începusem să fim deep în conversație chircită de uşoara dâră de frig. “Simt că ceva rău o să se întâmple în puțin timp”. Şi-n cinci minute după, şchiopătând şi înjurând ca un bărbat, deşi fată, Damian a apărut cu mâna-nsângerată de la mers pe bicicletă-n bezna nopții cu tipul individualist, deşi inedit prin natură. N-am crezut că e posibil, dar tipa asta simte când e de simțit şi spune dacă e. Mi-e cel mai bun camarad, ascultător şi partener în retardisme, idei de schimbare a oamenilor în bine, bancă de sprijin când e greu şi nu se poate ca tocmai Cristiana să lase lucrurile aşa. Masculină în natură, în gând lucidă, fără afectivitate spre un altcineva. Deschisă, mor când o văd că se agită în prietenia cu tipul dificil, cel cu țintă către scop, căci e doar prietenie şi aşa se vrea. În vara lui ‘14, iulie, ne-am văzut 26 zile consecutiv. Caracter puternic, vlăstar de om, formator mai nou, o iubesc pentru ceea ce este şi pentru toate discuțiile, experimentele psihologice şi teoriile despre viață împărtăşite. I se mai zice şi Babanu, după obiceiuri de grup.
Alta e fata visătoare, pompând rock în sângele său inofensiv. Doreşte dur, deşi nu-i de dur şi ştiu că suferă. Mi-e ca sora pe care am vrut-o, pe care am vrut s-o protejez cum pot, dar o am pe ea. Curând s-ar putea să nu mai fie şi mă rupe-n cinşpe, că ne avem suflet pe suflet, telepate la un moment dat, când țineam curs împreună şi gândeam, dar ea a rostit. Şi nu doar o dată. Pentru că-i pe artă şi pictează cu şevaletul în parc, pentru că bea cafele şi litrii de cola, pentru că e atât de frumoasă şi vrea ceva mai mult pentru alții care n-o merită, că scrie după impulsul meu de acum doi ani şi pentru că bea. Pentru că e în viața mea şi pentru că e imposibil să ne vedem zilnic, la un moment dat. E Budincă, dar şi Iulia şi e creață, culoare-n ochii săi opusă mie, verde cu căprui. Mă sună diminețile să mă trezească şi mi-e cel mai frumos dar al adolescenței mele.
Alta e tipa cu nume comun, atât de comun, de-l aveau alte patru tipe şi se confundau. Aşa că i-am zis pe nume de familie. Mereu. Că este eu, doar că mai dezinvoltă şi merge la riscul pe care tot ea îl modelează după valorile sale. Că acum patru ani fără unşpe luni am cunoscut-o şi țopăia cu căştile în jurul gâtului. Am apreciat-o pentru curaj, mi-a fost formator la cursul ăla până în momentul de față, individualizându-mă după şablonul său. Iubea Vița de Vie când o cunoscusem. Acum e pe mai vibrante, de Untold unde a şi fost. Îmi place că face ce vrea, când vrea, cu cine vrea. E normal pentru toți ce face. Şi nu face decât ceea ce-i alimentează sufletul, câteodată testând cuțitele pe propria ei piele, fără intenții de suicid. Născută de Halloween, un an dându-i drept să zică “mai mare decât tine” şi să-mi ciufulească părul, să-mi zică numele cu diminutiv, să mă îmbărbăteze cu “sper să nu te verşi pe jos” spus la ureche înainte de speech-ul meu în fața a şaizeci de fețe, concurând împotriva ei. Lucruri spontane, eu cum sunt acum, mulțumită acestui om, plecat la Bucureşti, bilet retur în vacanțe, mereu random, mereu genială aşa cum o ştim toți: Damian sau Dami.
Altul este cel mai blând om, plecat cu operații de grad înalt la matematică în Italia cu bursă. Blond, ochi albaştrii, comun în nume rusesc, diminutivul ştiut de toți ca Vladi. Om de caracter, m-a învățat să am încredere în mine, că-s “genială şi care alt om ar fi pus atâtea zâmbete pe fețe ca şi mine cu glumele mele spontan spuse?”. N-am ştiut ce să zic, aşa că am zâmbit. Mă privea zâmbind, alături de Damian, aprobând. În cadru parcă juridic, ei doi stând pe scări, sus, iar eu pe palier, uitându-mă la ei ca la inspirația mea. Am iubit combinația în echipa aia de-au format-o ei doi, căci ambii făceau să vezi ce-i mai bun în tine şi să perseverezi. Am ieşit formator după cursul acela de la Argeş, iar Vladi se întoarce la final de februarie, singur pe avion.
Curaj a avut omul acela de a se arăta în bocanci groşi, negrii, vara. Cu blugi rupți, tot negrii, cu maieu negru şi cu un tatuaj pe braț atunci. Vorbea despre neuro-programare lingvistică şi auzeam prima dată de lucrul acesta care mi-a schimbat modul de a percepe ființa umană, dar şi pe mine ca individ. Îl cheamă Toni şi e cu mult mai mare ca mine. A întrebat lume care vrea să facă o “chestie”. Tu, Gigel să zicem, iar Toni urmând astfel: “Ai venit să vorbeşti despre bunul tău prieten Gigel la înmormântarea sa. Spune-ne ce crezi că ar mai fi făcut Gigel dacă n-ar fi murit. Spune-ne despre visele sale, planurile de viitor, cum era şi ce ar fi vrut să zică înainte ca el să fi murit”. Am murit şi eu şi am fost la înmormântarea mea. S-au vărsat lacrimi în public, iar eu eram în metastază sufletească. Ca atunci când se vorbea de părinți, iar eu am intervenit şi am ajuns să vărs lacrimi din cauza lui Toni. Să mă ducă la fereastră unde ningea, să-mi zică să privesc fiecare fulg. “Fiecare e diferit. Fiecare are ritmul său. Unul cade mai rapid, altul mai încet. Toți formează ceva. Fiecare e independent de altul”. Să-mi imaginez că-s super erou şi ce i-ar fi zis super eroul de mine tatălui meu, stând față-n față cu el. Toate cu ton calm, pătrunzător. Căci asta e neuro-programarea lingvistică şi tot asta te duce la ce e dincolo de conştient şi te-ajută. Să devin o versiune mai bună a mea, iar fiecare este perfect. Principii de bază ale NLP-ului. Se face un an în februarie de la această experiență, curs unic la care am fost, între munți, la Nucşoara, Argeş.
Alta este cea pe care-o citesc acum, dar nu a lui Ibrăileanu. Pe unu martie acum doi ani am întâlnit-o, cu multe inele pe degete, cercei mulți şi mărunți. Foarte indie, camera ei foarte indie, elefanți, mantra-uri peste tot prin mintea ei. E excepțională la moment de “ia-mă-n brațe” şi zice mereu “pupă-mă”. Fumează mult, gândeşte câteodată şi-mai mult, dar revine mereu în conversație cu “ceeeee?”. Discută despre locuri, oameni, idei, n-are viitor în vizor acum. Iubeşte fetele “frum” şi vrea să i se zică mereu că “e frum”. Câteodată “auăileu, cu fața asta?” şi râde mult. Da’ mult. E molipsitor. Şi călătoreşte mult. Îi place frumosul şi e sinceră cu ea. Mă-ntreabă mereu ce mai fac cu viața mea amoroasă şi mereu îşi umple pomeții când o face, curioasă din fire şi puțin cleptomană. Îmi fură brățări dacă arată indie, cât de cât. Ea îmi face zilele “frum” cu felul ei copilăresc, cu puțin mai înaltă ca mine şi cu conformație sănătoasă. Are trăsături jucăuşe şi o ştiu mulți pe Ade, doar că eu îi zic Adela. Îi iubesc numele, este expresiv şi chiar nu realizează.
Mai este fata cealaltă, lafel de indie, dar spre vintage, suflet de fotograf, artist neînțeles, prietenă cu Adela, ambele, colege cu Cristiana. Are părul foarte lung şi fața ovală, inspiră blândețe, dar şi doză de nebunie, ceea ce este adevărat. Ea este Casiana, suflet panteist, rebel, “depravare” când bea o gură de ceva şi aia e. E adorabilă, n-ai cum să n-o placi pe Casiana! Îi zisesem că vreau să ne vedem. Am băut cappuccino şi am plecat în “aventură” prin piețe vechi, străduțe cu istorie proprie, am fost pe la Cazino, cu tot cu coborât pe plaja mică de lângă. Am stat pe pietre, privind băltoacele de apă în care înotau nişte peşti milimetrici. Ştiu că mă-ntinsesem peste trei pietre, cu mâna într-o baltă, aşteptându-mi măcar o pradă din alea mici. Erau şi crabi şi am reuşit să cuprind un peştişor în palme, cu tot cu apă. Om însoțitor m-a felicitat ca după o reuşită ancestrală. Are darul să te aprecieze pentru orice banalitate şi consider că asta o face specială.
Alta este tipa faină cu dreduri, grafică la arte. Este om gălăgios, găsind mârşăvie, intervenind şi făcând justiție. E dură, dar şi blândă, având la purtător listă de înjurături. Acum nu mai înjură aşa mult şi cu toate de le are pe cap, mie mi-e dragă. Mergeam la ieşire-n Apuseni deportați din gară de la Constanța, aşteptând trenul trântiți toți pe bagaje, iar ea pe jos, turceşte, cântând folk de-al nostru la chitară. În tren, străbătând două vagoane pentru muzica ei şi pentru toți care cântau, şaişpe ore cu trenul, continuu. Atunci am cunoscut clujeni când încă nu ştiam Clujul în vagonul restaurant, loc pitit în spate pentru fumat şi debandadă cu cafea şi Fanta. Eu cu tipu’, dându-ne întâlnire în acelaşi loc la ora două a dimineții. Tipu’, student la grafică, l-am provocat amândouă la o confruntare la nivel de artă vizuală. Tipu’ n-a venit, iar noi în loc de desen, am cântat iar, unii suiți pe chiuvetă, alții în picioare, înconjurați de nor de fum. Am ajuns între munți, am cântat şi fără chitară, am învățat să prețuiesc muzica acelui instrument şi să cânt, că ce-mai? Mulțumesc tipei cu dreduri pentru tot. Mulțumesc Cristina.
Mai e el, tipul tot numa’ poante şi glume, de-a muşcat în Deltă cu țânțarii o ceapă. O fucking ceapă. Fuma de la unşpe ani când învățam eu s-o fac. Tipul e actor şi e pe artă teatrală grav, la doi metrii fără ceva, cât are acum, la aproape cinşpe ani. E fabulos, are păr bogat, negru, ochii aidoma, față plină şi mimică schimbată de la secundă la secundă. Ne-a fericit mereu omul cu nume de Călin, rupt parcă din ce-a scris cândva în contemporan Cărtărescu domn. Că încă fumează şi rupe chitara în timp ce-o face. Că-i lider înnăscut şi mi-a dat cu panică într-o zi când n-am dat la liceu şi a ajuns la spital, după amante alarmante condiției sale de om muritor. Că şi actorii mor, dar Călin e şi o să fie omul care face freestyle, care cântă jazz pe nas, care cântă orice-ți vine-n minte la chitară şi pentru că este, simplu, Călin. Viitor actor, actor în grupul nostru, cu voce deja matură, cu spontaneitatea sa şi prietenos din fire.
Mai este un om mic care-i în generație terminală, pe arte grav. Grafică. Dusă e pe gând de Cluj şi lucrăm bară la bară. Nume găsit pe copertă de carte clasică, nume pe cartea sa de identitate, identic. Că-i inedită, suflu colorat, dram de teatralitate ceva mai mare într-un corp aşa de jovial cum e cel al Emmei. C-am remarcat eu şi mai mulți că are spirit de lider şi că-nchide orice gură când vorbeşte bălării. Glume cu duiumul, zale multe la încheieturile sale, necunoscute ca istorie, de ea sigur că da. Sunt ca tatuaje, căci o ştiu de patru ani, brățările tot acolo şi mi-am rupt tubul pe plajă când mâncam de la Mc de prânz după şcoală cu ea. Că urăşte clovnii şi pescăruşii ce-i fură mâncarea din mână, o ştie bine. Om silitor la carte, cu multe ambiții şi ştie de la sine că poate.
Mai e omul acela de-l vezi tu pretutindeni, actor mut de meserie cu mutră nepretențioasă, fără gusturi prea pretențioase. Îi place să scrie printre halbe şi sticle, în văgăuni ticsite de fum, analizând oamenii în timp ce le vorbeşte. Practică nopți albe, cântă la chitară şi are obsesie cu detaliile la oameni şi lucrări de artă. Pune bază pe sine şi pune bazele unei societăți sănătoase. Umblă nopțile prin oraş ca tu să vezi că eşti om, dar nu plouat în plin soare. Dar chiar şi aşa. Nu mai ştiu când am întâlnit-o, dar ştiu că studiază mult, iubeşte tehnologia, nu se lasă prelucrată de ea şi are multe cărți. Multe-s galbene, iar alea noi stau în pat cu ea, subliniate, cu portrete după cuprins şi înainte de “Cuvânt înainte”. Doarme-n culori, iar când se trezeşte, cântă la chitară sau pune muzică. Constant. Iubeşte marea ca pe verdele împământat în ochii săi la momente cruciale când nu-i vede verzi, dar alții da şi-i zic. Că-n verdele ăla e fost om din genă, ştiutor de multă carte, de desen, iubirea matematică căzută-n pârghiile fizicii şi ale ştiințelor exacte pe care ea le aplică în final de săptămână. Pentru el a vrut arhitectura, ca şi el, iar matematica era mai precisă ca literatura. Desenul era liber şi dus a fost, ca şi ea, în viață, în matern de asemenea.
N-are nume, dar se scrie.
Om, domn la vârstă matură de patruzeci şi puțin, om de calcule. L-am întâlnit în a şasea clasă, când tablă de înmulțiri şi de celelalte cu minus mi-era străină. Am învățat-o într-o săptămână, cap. Apoi am trecut împreună cu el la lucruri serioase. Am căpătat cu el primul strat de respect de sine, când toți din generația mea credeau că pic, dar nu. Am geometrizat mult, cu tot cu teoreme pe figuri, cu vedere în spațiu, cu mine-n spațiu, bătându-mă cu palma sa grea pe spate şi explicându-mi. Exact pedagog. Cu caiete-n brațe, mă fericeam să facem mate în curte când era cald. Când eram a opta, când toți ştiau de mine cu arhitectura şi ştiam şi eu de mine cu aceasta încă din a şasea. M-am axat pe numerele mele în procentaje, cu scor mare, a zecea pe listă la probele de la arte. Mi-era bine, lejer, cu omul meu de calcule şi femeia de desen venită aici din alte părți, cu renume la Cluj ca grafician. Mi-era bine. Şi lui lafel. Îşi făcuse datoria în legea lui, mereu calm, dar drastic cu temele. Îl chema Moroianu pe nume de familie şi acum e în condiție de orice, numa’ om nu. Prea multe numere şi procentaje mari, dom’ profesor. Comoție. Acum aproape de moarte, eu continui în calculele pe care el mi le-a oferit ca dar şi care m-au făcut fericită. Încă o fac, deşi mi-e greu fără el şi fără bătaia aia pe spate, de-mi zguduia plămânii între coaste. Că era de bine. Acum sunt sigură că e, căci e exactă, iar eu o înțeleg şi o aplic.
Om la vârstă mai mare ca a mamei, cu trăsături de om cult. Om care m-a făcut om cu creionul în mână, mamă a talentului meu, cizelându-l. Respect chiar şi acum pentru om care m-a respins, deşi admisă cândva la mine, la arte, datorită acesteia. Şi am înțeles. Pentru mândrie o să cred şi eu în zodii, căci suntem pe acelaşi semn ancorate. Deşi, pentru om doritor, n-aş pune mândria în față şi n-aş lăsa om la optişpe să dispere. Dar doar aşa. O lună, două, căci nopți n-am mai ştiut de-atunci. C-am să dovedesc doamnei că dacă erau şapte locuri pe țară pentru grafică la Cluj atunci şi că unul i-a revenit dumneaei, eu n-o să mă las acum mai prejos. Că respect munca sa, de la Braşov la Cluj şi retur, pentru pregătirea sa. Pentru că desenează cu spor, presează şi face gravuri, pictează, desenează. Dar pedagog nu. Nu cu elevi care plâng şi renunță la grafică. Nu aşa. Nu ştirbiți pe alții cum ați făcut cu ambiția mea, că nu toți au nopți, cafele şi nici țigări suficiente ca şi mine. Că poate ajung şi ei actori în spitale cu ieşiri teatrale de bătăi la miocard şi nu ca să impresioneze, nici ca să lipsească de la liceu, ci să facă ce le place. Cu riscul ăsta. Şi pentru ambiția asta sinucigaşă, vă mulțumesc anticipat, înainte de ortu’ popii. Nu va fi cazul dacă vedeți puțin altfel şi nu doar în cologravuri în pereche complementară de portocaliu şi ălalalt de cer.
În filmul piratat de mine de pe internet, am găsit subtitrări mute ale oamenilor acestora, pe rând, protagonişti.
“Am văzut”, “Dă-o dracu”, “Nu face nimic”, “Ştiu că tu colecționezi d-astea”, “Dă-mi o țigară”, “Bine băăăă!”, “Nu pot”, “Încă țin la el”, “Mă dor şalele”, “Mi-e foame”, “Mai avem mult?”, “Unde mă duci?”, “Hai la țigară”, “Fă-mi masaj”, “Ieşim bă la o bere?”, “Bine boss”, “Încă un exercițiu”, “Irelevant”, “Boule”, “Ai un leu?”, “Zi-mi că ai o țigară”, “Hai să plecăm”, “Faci ceva diseară?”, “Puteți veni oricând la mine”, “E patru şi douăzeci”, “Da, man”, “Du-te, bă”, “Posibil”, “Fofârlică”, “Frunzuliță la üü”, “N'est pas?”, “Bem o cagea?” (musai cu 'g’), “Hai să ne plimbăm”, “Hai să zică ăştia că suntem împreună”, “Cât ai băut?”, “Eşti ok, man?”, “Vreau în Vaaaaaamă!”, “Mi-e dor de Vladi”, “Unde e Cristiana să vadă asta”, “Iar bă?”, “Damiaaaaan”, “Oferă-mi afecțiune”, “Mori mă”, “Mănânci pizza? Cu mâna?”, 'Hai la asta acasă că-i singură", “Sunteți scârboase”, “Shot cu ciorbă”, “Gogoşile astea sunt făcute cu untură”, “Nu vreau să fiu drăguță, vreau să fiu bună”, “Doar de dubioşi dai, să-mi bag”, “Doar bărbații adevărați fumează Dunhill albastru până se face Dunhill negru”, “O poştim, să ştii”, “Mâncare? Vreau şi eu!”, “Te urăsc”, “Dar Adeeeee”, “Haideț’ mă, ce luăm?”, “Ok, dar avem bani?”, “Caterinque”, “Te-ai maturizat”, “Da’ văd, eşti ok acum”, “Intră un şnițel”, “Ai bilet?”, “Pleci şi mă laşi”, “Miroşi a fum”, “La ora asta se vine?”, “Iar ai întârziat”, “Fă-te Ivan”, “Câți s-au strâns?”, “Doar ştii că te iubesc”, “Iiiiiivaaaaaaaaa, ai o țigară?”, “Îi recunosc stilul *insert my name here* de la o poştă”, “Ia spune-le şi lor faza”, “E control, băga-mi-aş”, “Bă ce drăguț e ăla, să-mi bag p*la”, “Nu, că mă bați”, “Ia-mă în brațe, nu fii jită”, “I hate you”, “Vreau şi eu o peseeecă”, “Desenează-mă”, “*insert my name here*, ce drrrracu faci?”, “Când dăm o tură cu maşina ta?”, “Mergem cu maică-ta în Vamă”, “Vezi să nu te verşi”, “Shau era mort”, “Nu mai spui, dar…”, “Ce să fac?”, “E frig”, “Ce e mă cu căldura asta?”, “Hai afară să facem poze”, “Da mă..”, “Ai țigări, ooooooo”, “Cineva e în bani”, “Îmi iei şi mie o bere?”, “Gata, ieşim în parc să pictăm”, “Îmi croiesc un ghiozdan cu buzunar pentru vodkă”, “Deşteaptă mai eşti”, “În p***a mă-tii e creionul”, “Nu se vede că vrei”, “E o muscă pe-aici”, “Arăți ca dracu”, “Eşti bună”, “Mă bucur că aflu lucruri despre tine”, “Chiar apreciez”.
Şi-s multe subtitrări, scene în film mai multe, protagoniştii urmându-şi drum firesc în filmul pe care l-am descoperit a fi
“Povestea oamenilor mei”.
RăspundețiȘtergerecare era titlul filmului? :)
Mai citeşte o dată şi aflii ^^
Ștergere