Lumea unui licean nebun

Fug departe chiar dacă nu e o soluţie.

Suntem plasme stricate fără nicio rezoluţie.

Mintea-mi joacă feste şi-mi dă de veste că sentimentele n-o să mă lase să trec peste

Ce chestie.

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Hectar



   In sinceritate absoluta acum, am schimbat titlul de trei ori, gandul de sapte sau sase, iar trairea a ramas constant aceiasi. Nu-mi calculez literatura in silabe varsate la kilogram si ce este crucial, sa-ti masori timpul conversatiei, sa-ti cantaresti cuvintele, sa iti sustii ego-ul, cumva, desi bratele te dor si simti ca vor ceda curand: asta simt eu acum.

   E ironica viata si fumatul si berea la doza bagata pe sub geaca, dar ironic e cotidian, iar cred ca asta doare cel mai tare. Nu in varianta comica, ci intr-o varianta reala care doare si ustura. De etica nu se mai pomeneste. La Moralitatea Umana am fost la priveghi si inmormantare in episoade cu oameni episodici. Inmormantarea aceasta a adevarului (nu doar ca si cuvant) nu s-a intamplat o singura data. Se intampla mereu. 

   De cate ori este posibil sa incerci sa te convingi ca natura umana inca are ceva? Pentru ca eu am renuntat la o idee, la starea mea de spirit, la adevarata mea vocatie si adevarata mea natura sa inghit niste lucruri lipsite de sens lexical, logic, uman... Totul e asa efemer. Un efemer dintr-acesta brutal, care te izbeste, oricat de simplu ai fi ca si om. Traiesc printre persoane ca mine, cu efemer in gat si sub limba, fara moralitate, respect de sine sau de altul.

   M-am simtit strain, ca om, printre oamenii mei. Mama mea in momentul asta respira foarte greu, are spasme si mi-e teama. Atunci cand m-am simtit straina de orice, o alta fiinta bipeda se uita ciudat, incruntat, in jos. Ignora un salut, doua, pe toate pana acum. Pentru ca nu intelege. Probabil Dumnezeu. Nu stiu. Si nu inteleg: de ce fix mama?



   Exista vreo sansa sa putem empatiza? Sau gresesc cand spun "te iubesc" doar persoanelor pentru care chiar simt asta? Si de ce ceea ce simt nu poate ajuta oamenii pe care chiar ii iubesc? 




Societatea pe care o vad (din pacate) ma face sa inteleg ca tot ce este pur omenesc si moral sa fie stricat si gresit. Si ma doare. Te-ar durea si pe tine sa vezi comvulsii spontane si ochii persoanei la care tii cel mai mult, pierduti undeva in zare. Imi cautam clipele de liniste in hectare, ca si acul in carul cu fan.





Acum scriu, doar scriu, intr-o liniste macabra.
   Si o sa mai scriu, pana-mi fac rugina la gene.





(sursa imagine: aici)
  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu